O ZI LA COADA

Bre, oameni buni! Mie, in viata asta, posibil si in altele, toate nenorocirile mi s-au intamplat in ianuarie. Si nu intru in detalii ca unele dintre ele citesc blogul asta. Deci eu, de cand ma stiu, am intampinat luna asta cu spaima si angoasa. De-aia nici anul aista nu am scapat si, acum cateva zile, fatalitatea m-a lovit din nou: am primit o somatie, un titlu executoriu si o decizie de poprire pe conturi si salarii, toate emise in aceeasi zi, anul trecut, pentru o datorie din 2004 de care eu nu stiam, cand eu platesc impozite la Oradea din 2008. Nu va chinuiti voi sa intelegeti ca ma chinui eu destul si, dupa doua zile, tot nu i-am dat de capat. De conturi nu-i  problema ca suiera vantul prin ele dar mi-e teama ca ma lasa astia fara subzistenta daca imi ingheata chenzina.
Asa ca am batut cu piciorul reprezentanta locala a “misterului” finantelor, de la umilul slujbas de la ghiseu pana la ditamai directorul. Si dupa 3 ceasuri irosite acolo, alti lei cheltuiti pe “Xerox” si o durere de cap de zici ca discutasem religie cu Tutea, am fost trimis dupa solutie la Casa de Asigurari de Sanatate, sursa prezumtiva a misterioasei mele popriri. Unde am ajuns azi, in anul de gratie 2013, luna ianuarie (da, aia fatidica).

Mai, cum sa va spui eu voua ca fu la CAS? Stiti cum e visul ala frumos cu iubita voastra din liceu, voi doi la o plimbare romantica, turturele turturind pe o creanga, dragoste si mushi wushi? No, asa a fost cumva si la mine toata experienta asta, numa’ putin altfel: ca si atunci cand iti suna desteptatoru’ la 5 dimineata ca sa pleci la mina si afara e un frig de iti clantane ceasul pe mana si i-o inghetat limba mare pe limba mica.

Deci cand am deschis usa…am ramas in prag ca tot holul era plin cu oameni care asteptau. Primul cetatean din coada asta era cu coatele pe ghiseul ala tip gaura in peretele alb, ultimul cetatean eram eu si abia am reusit sa trag usa dupa mine ca venea frigalaul de afara si se intorsesera cativa spre mine si imi aruncau priviri piezise. Cand am inchis usa, m-a lovit miasma, mirosul de paltoane scoase de la naftalina, x deodorante amestecate, transpiratie si halena, sa cazi jos nu alta! Da’ n-am cazut ca oricum nu aveam unde. Oameni diversi, cu tablete sau cu pungi cu reclama la Scandic, care-cum, veniti din oras si de la sate, cu caciuli de miel sau cizme de cauciuc sau cu casti de la iPhone in ureche, toti cu problem, cu decizii de impunere si cu intrebari si nervi intinsi pe bigudiuri. Din cand in cand se auzea tonul de apel al vreunui telefon personalizat cu vedete manelistice sau populare. Tot din cand in cand mai aparea cate unul sinucigas si incerca sa intre “in fata”.

Orice tentativa de a fenta coada era dejucata din start de cate-un “lider de coada”, naiba stie cum se nasc astia, aparatorii cu astrahan ai ordinii in inghesuiala. Langa mine, un pensionar “pe caz de boala” isi povestea napasta oricui era dispus sa il asculte. Altii dadeau aprobator din cap strangand la piept dosarele sau foliile cu acte. In general se injura mult: guvernul, politicienii, primarul, Becali, se invoca ajutorul lui Dumnezeu sau se emiteau sentinte de genul “ne ia dracu’ pe toti, se alege prafu’ de tara asta”. Din cand in cand, acolo, in fata, la ghiseu, rabufnea cate unul si traznea cate-o injuratura in capul functionarului care il privea impasibil de dupa gemuletul termopan. Injuratura era acompaniata de rumoarea multimii care il aproba pe “curajos” pana cand acesta parasea holul. Apoi se instala zumzetul obisnuit al cozii si pensionarul de langa mine incepea o noua poveste acompaniata de oftaturi si de laude la adresa lui Ceausescu.

Am stat ce-am stat si apoi m-am gandit ca poate totusi nu stau bine  si m-am dus sa intreb la un ghiseu de informatii daca stau la coada potrivita. Evident ca nu stateam unde trebuie si am fost trimis la camera 9. La care camera nu asteptau decat vreo 4 persoane inaintea mea. Asa ca am rasuflat usurat gandind ca scap in 20 de minute. Dupa 2 ore, va jur pe salariul meu, am reusit sa intru si eu in celebra camera 9. M-a intampinat o doamna care parea in pragul unei crize de nervi, fara salut, fara nimic, printre zeci de cutii cu dosare, covrigei si banane aruncate pe masa. M-am asezat sfios pe un scaun ca si cand as fi stat langa o pantera indispusa si mi-am depanat speta. Dupa 15 minute in care doamna raspundea si la telefonul personal dar si intrebarilor mele cu articole din HG-uri si OUG-uri, a ajuns la concluzia ca…trebuie sa merg inapoi la finante si sa ii aduc o hartie dar…NU STIE CE FEL DE HARTIE! Va jur ca am paralizat pe scaun, am ramas mut ca o lebada! Deci “finantele” m-au trimis la “sanatate”, “sanatatea” ma trimite inapoi la “finante” dar nimeni nu stie de unde vine buba si cum se rezolva ea.

Acum va las, sa fiti cuminti, eu ma culc devreme ca maine trebuie sa fiu cu noaptea-n cap la coada ca sa o iau inaintea pensionarilor: ca bietii de ei, cum n-au somn, se duc la 5 dimineata si isi ocupa loc.