Pactul de la Teatru


Oh, nu, nu, nu cedam,
Cu zambetul pe buze protestam,
Nu ne lasam intimidati, dansam.

Nici nu visau inaintasii oradenilor de astazi atunci cand au inaugurat teatrul din Oradea ca, peste mai bine de 120 de ani, astfel de cantece vor rasuna, in romana si maghiara, pe scena asezamantului cultural abia infiintat.

Pentru prima data de cand sunt in Oradea – si sunt aici de douazeci de ani – am avut sentimentul ca sunt, in sfarsit, „acasa”, ca aici va fi bine. Am aplaudat pana m-au usturat palmele, incantat nu neaparat de spectacolul in sine si de calitatea actului artistic ci de efectul acestuia asupra mea. Pentru ca, pana la urma, asta face arta si asta e singurul criteriu in functie de care o putem judeca si „ievalua”. Arta vorbeste cu fiecare pe limba lui si fiecaruia ii spune altceva. Unii nu inteleg nimic. Nu fiindca e arta muta ci pentru ca sunt ei surzi.

Spectacolul „Help” la care am asistat aseara a fost (inca) un protest la adresa masurilor anuntate de Ilie Bolojan, presedintele Consiliului Judetean Bihor, masuri care vizeaza, printre altele, comasarea institutiilor culturale din Oradea si trecerea artistilor la contracte de munca pe perioada determinata. Spectacolul a fost pus in scena in cadrul festivalului Holnap Utan organizat de Teatrul Szigligeti si a fost o co-productie a celor doua trupe ale teatrelor Szigligeti si Regina Maria. „Help” – asa cum ii spune si numele – e un strigat de ajutor dar si un manifest care s-a facut auzit in romana, maghiara si engleza astfel incat sa fie priceput de toti cei care au urechi sa auda.

S-a cantat, s-a dansat, s-au citit mesaje, s-au enuntat principii si s-au adus argumente. Am vazut un act artistic unic, intr-un registru extrem de personal, in care actorii nu si-au ascuns (sau n-au putut sa-si ascunda) emotiile, si-au inghitit cuvintele, in care i-a tradat vocea, le-au tremurat genunchii si le-au dat lacrimile. N-a fost un spectacol de teatru ci o profesiune de credinta.

Nu stiu daca asa s-a vrut sau asa s-a nimerit dar spectacolul s-a jucat in 4 iunie, la 101 de ani de la momentul pe care unii il aniverseaza, altii il comemoreaza: tratatul/dictatul de la Trianon, 1920. Bucuria personala cu care am plecat aseara acasa tine de faptul ca, pentru prima data, am avut sentimentul ca oradenii par dispusi sa-si ierte inaintasii si sa-si construiasca un viitor, impreuna, in pace si armonie. Ce moment putea fi mai semnificativ decat acesta in care, in loc de a plange pentru ceea ce ii separa, oamenii au decis sa lupte pentru ceea ce ii uneste?

Aseara, romani si maghiari deopotriva au cerut la unison sa fie lasati sa gandeasca, sa creeze, sa rada si sa planga, sa traiasca intr-un spirit care nu vrea sa depinda nici de conditia politica, nici de cea economica si, in niciun caz, de cea etnica.

Aseara nu s-a semnat un tratat sau un dictat. Nu au existat invinsi si nici invingatori.

Aseara s-a semnat un pact, intre egali in drepturi si sperante de mai bine, intre cetateni. Pentru sufletul Cetatii si al oamenilor ei. Pactul de la Teatru.

Aseara, Oradea a redevenit Mare!

Flavius Bunoiu

Cate putin din toate. Gasesti prin trecutul meu posturi de radio, televiziune, un pic de media tiparita si cultura, branding, copywriting si relatii publice.

CITESTE SI ALTE ARTICOLE

Vand masina

Horecarii

LASA UN COMENTARIU

Flavius Bunoiu

Flavius Bunoiu

Blog mi-am facut (in 2007) la insistentele unui prieten si l-am pastrat de curiozitate si din atasamentul cu care pastrez orice alte lucruri care imi umplu inutil sertarele. Imi place sa povestesc si sa fac oamenii sa rada. Mi-am pus problema, la un moment dat, daca trebuie sa il sterg sau nu. Am ajuns la concluzia ca, asa cum este, cu bune si cu rele, este evolutia (sau involutia) mea. Lucrurile scrise aici sunt pareri personale.

Urmareste-ma:

Cele mai citite

OMAGIU

16 septembrie 2013

Merg la referendum

4 octombrie 2018

PPx