VREAU LA COPENHAGA

Post-ul acesta participa la concursul de pe blog-ul lui Bobby Voicu si da, vreau la Copenhaga! 🙂

Orologiul vechi din hol sparse linistea noptii cu gratia unui elefant care trece printr-un magazin de portelanuri. Tresari si isi dadu seama ca statuse asa, privind in gol, cateva minute bune. Isi spuse in sinea lui, inca o data, ca trebuie sa scape de obiectul acela ponosit care se incapatanase sa sfideze trecerea atator ani si generatii. Il avea de aproape 20 de ani, de prin 2012, cand isi construise casa mult visata, ecologica, in afara orasului. Nu il deranja prezenta ceasului ci felul brutal in care acesta anunta scurgerea vremii, cu un fel de dangat spart care ii aducea aminte de clopotele ragusite din biserica satului in care copilarise. Nu il cumparase, il mostenise de la o matusa pe care nu o vizitase prea des, nici macar in ultimele sale zile. Adeseori se gandea ca i-l lasase mostenire doar ca sa ii strice noptile si sa ii tulbure gandurile, un fel de razbunare. Sigur, ii placea mai mult ceasul electronic de pe noptiera, cel care economisea energie afisand ora doar daca detecta miscare in camera dar nici de “vechitura matusii” nu se indurase sa scape. Il amuza, in sinea lui, faptul ca nu aparuse inca un ceas care sa nu consume deloc energie. Isi dadu seama ca era racoare in casa, centrala cu termostat era programata sa scada temperatura in biblioteca nefolosita, de obicei, pe timpul noptii.

Lasa cartea sa ii cada din mana, langa fotoliu, si se intinse dupa coniacul de pe masuta. Isi turna, incet, cateva picaturi in pahar si inspira adanc aroma care se raspandea prin incapere. Nu-i placea sa bea mult si nu bea nimic altceva decat coniac. Il atragea culoarea si aroma bauturii; le spunea celor care ii treceau pragul casei si pe care ii servea tacticos cu cate un pahar ca “nu exista o bautura mai potrivita pentru un barbat”. In schimb, ii placea sa fumeze. Scapara un chibrit si il lasa sa arda prêt de o clipa, cat sa se potoleasca flacara abia rasarita si sa dispara mirosul de pucioasa incinsa, apoi isi aprinse tigara. De fiecare data cand facea asta, nu arunca imediat chibritul in scrumiera ci il tinea strans, intre degetul mare si aratator, incercand sa il pastreze aprins cat mai mult timp. Era un test de eficienta, idee care il preocupa zilnic, si nu o data se arsese amanand prea mult momentul potrivit pentru a stinge flacara ce ii ameninta degetele. Si de data asta se intampla la fel si scapa batul inca aprins pe patura cu care isi acoperise picioarele. Il scutura grabit si se adanci si mai mult in fotoliu; sufla primul fum al tigarii catre candelabrul atarnat de tavan si il urmari cu privirea cum se ridica lenes si dispare in intunericul camerei. Era singurul act de poluare la care nu renuntase in toti acesti ani, micul lui viciu secret. Oricum, nu facea asta zilnic ci doar cand nu erau acasa sotia si copiii.

Pe Ilinca o cunoscuse intr-un mod ciudat, amuzant. Castigase, in urma cu 20 de ani, o excursie la Copenhaga scriind un text, pe blog, despre dezvoltare durabila si tehnologii verzi. Fusese o joaca, o seara libera si o provocare ce i se paruse amuzanta. La vremea respectiva incepuse sa fie preocupat de astfel de tehnologii si si-a zis “de ce nu?”. Premiul era pentru doua persoane dar, evident, atunci nu avea cu cine sa mearga. Chiar si asa, in singurul lui weekend liber din octombrie, s-a hotarat sa plece. A ajuns la aeroport cu vreo trei ore mai devreme,, era deja la a doua cafea si incepuse sa se intrebe ce naiba o fi fost in capul lui cand s-a hotarat sa plece, de unul singur, la Copenhaga. Da, era obosit de munca, da, vroia sa vada cum au ajuns cei de acolo sa construiasca cel “mai verde oras” din Europa dar…totusi. Intr-un acces de “curaj” si-a scos telefonul din buzunar si a postat pe Twitter: “vrei sa vezi un “oras verde”? Te astept, acum, in aeroport”. Nici bine nu a apucat sa posteze mesajul si déjà regret, s-a gandit cat de ridicol trebuie sa fi sunat asta si cate “unfollow” isi va lua. Asta era inainte de Frwoogle, inainte ca cei de la Facebook sa cumpere Twitter, Trilulilu si Google. Nu mica i-a fost mirarea cand, la check-in, il astepta o domnisoara cu o pancarta pe care scria: “vreau sa vad orasul verde”. Nu isi revenea din uimire: o chema Ilinca, vazuse mesajul si…fusese un impuls de moment, nu statuse nici ea sa se gandeasca prea mult la ce va fi sau cum va fi. S-au placut din prima clipa iar pe parcurs si-au dat seama ca gandesc la fel in multe privinte. Peste numai un an s-au mutat impreuna in casa pe care au planuit-o, singuri, in cele mai mici detalii: o casuta mica si cocheta, din lemn, in afara orasului, in mijlocul unei livezi de meri. Totul functiona “verde” ca in orasul in care s-au cunoscut: panourile solare le furnizau energie si apa calda pe timpul zilei, apa era extrasa de la mare adancime cu ajutorul centralei eoliene si apoi reciclata, incalzirea era asigurata de apa geotermala din zona iar deseurile mergeau la reciclat, la central orasului. Erau singuri si independenti. La inceput a fost greu, distanta mare fata de oras fiind problematica dar, in anii care au urmat, liniile de transport in comun s-au extins si noile autobuze electrice care aduceau navetistii in oras, le-au simplificat viata. Datorau totul unei provocari pe blog. Ce-a urmat…se gasea in zecile de albume de fotografii. Povestea asta o spusese de sute de ori, la toate petrecerile cu prieteni. Ii placea, acum, la fel de mult ca si atunci.

Zambi, iarasi, in sinea lui si ridica, din nou, cartea. Nu isi propusese nimic pentru seara aceasta, pur si simplu vroia doar sa o astepte pe Ilinca, ii pregatise o surpriza pentru aniversare, vroia sa vada ce reactie va avea cand va gasi, pe masa din bucatarie, biletele de avion pentru Copenhaga.