BUCATARUL SPANZURAT

Eu, de cand a venit criza asta (financiara sau economica) sunt, oaresicum, tare bucuros: pentru ca unul dintre multele efecte ale crizei, pozitiv pentru (bur)sucul meu gastric, consta in aparitia exploziva a restaurantelor cu meniuri de tip “pensiune”. Intre ele, concurenta dramatica. Care, cum: intre 7 si 16 lei. Ceea ce este perfect adaptat buzunarului meu peticit de bugetar. La pretul acesta imbatabil, uit sa trec prin piata sau supermarket cu lunile. Ce rost are sa astept la cozi kilometrice la casa, sa imi cumpar oale si ustensile de gatit, sa vin rupt de oboseala si sa ma afum in bucatarie, sa cheltui milioane (de lei vechi) pe ingrediente care mi se strica in frigider? Si chiar daca fac toate astea, eu tot nu stiu atatea retete. Asa ca, aproape zilnic, ma regasesc prin vreun loc din asta cu mancare ieftinuca si buna. Problema este ca… am ajuns “ciao, ciao” cu chelneritele si mai trebuie, din cand in cand, cate- o schimbare: de meniu, nu de chelnerite.

Asadar si prin urmare, m-am bucurat azi cand mi-a spus un prieten ca a descoperit un loc nou, mancare buna, fara aglomeratie, conditii civilizate. Zis si facut, am bantuit vreo cinci minute pana am gasit adresa si ne-am infiintat la masa de pranz (eu si cu inca un prieten). Locul se numeste Opera, in Oradea. La intrare (ar fi trebuit sa imi dea asta de gandit) era…un bucatar spanzurat! Pozele le vedeti cu ochiul liber. Deci am ras cateva minute bune: cum, pacatele lui, sa-l spanzuri asa, cu lantul, pe bietul bucatar? Ce crima culinara putea sa fi comis netrebnicul “chef”? Si, de nota 10, expresia fetei sale, parca mesterul care l-a plamadit stia ca, peste o vreme, creatia sa va fi sugrumata cu lantul in fata vreunui restaurant.

Mnoah, bine…intram in micutul restaurant si ne asezam la masa. Si stam…si mai stam oleaca. Si ma joc cu o scobitoare si imi citesc mail-urile, fac update la Twitter, ma dau o tura pe Facebook. Si iarasi stam. Nu ne-o bagat nimeni in seama. Da’ deloc! Intre timp, un nene statea in usa bucatariei de vreo 15 minute ca sa plateasca, fataindu-se nervos de pe un picior pe altul. Un alt nene striga, de la masa sa “va rog sa imi aduceti felul doi…aloooo, doamna”. M-am gandit ca ne apuca cina daca insistam sa mancam acolo si ne-am ridicat frumos si am mers intr-un alt loc unde am putut papa linistiti si rapid.
Acum, daca citeste proprietarul acelui restaurantului acest post, sa nu se simta jignit. Ca nici noi nu ne-am simtit jigniti ci numa’ am plecat si nici ca mai trecem pe acolo degraba, daca nu isi rezolva problema de servire. Eu numa’ zic, fara suparare, daca tot va incropiti o afacere…apai nu va puneti singuri piedica, dragi rumuni!