DOAR O REVISTA…
Am auzit, zilele trecute, un banc: se zice ca si iadul a fost atins de criza financiara; ingrijorat, tartorul sef l-a chemat la sedinta pe responsabilul cu tortura vesnica si a cerut o modalitate de reducere a costurilor. Acesta, dupa ce s-a scarpinat intre coarne pret de cateva momente, a venit cu solutia: ii “dam afara” pe cei de la supraveghere cazane cu smoala si introducem in fiecare oala cativa romani! Cica in felul acesta nu ar mai fi nevoie de paza pentru ca, de cate ori va incerca vreunul sa iasa din cazan, romanii il vor trage inapoi!
Am ras, ce-i drept, dar cu jumatate de gura pentru ca, vrem sau nu, aceasta este realitatea: Romania de astazi este tara in care toata lumea moare de grija aproapelui. In sensul rau al exprimarii. Nu care cumva sa reuseasca vreunul sa ia putin avant ca se si gaseste altul sa ii puna piedica. Nu pentru ca ar avea ceva de castigat ci pentru ca asta il defineste. Am depasit deja de multa vreme faza cu “sa moara si capra vecinului”; acum, daca este posibil, ar fi bine ca si vecinul sa “inghita galusca”! Sigur v-ati lovit de asemenea personaje: genul de clevetitori a caror singura performanta este sa produca scame din buric tocind sezutul unui scaun de birou, zilnic, de la 8 la 16. Genul de oameni care nu au initiativa decat atunci cand coboara la abc-ul de la scara blocului dupa bere la doi litri. Nu stiu cum se face dar oamenii acestia se considera, ei insisi, niste “fini observatori” ai naturii umane, ai mediului de afaceri si ai societatii per ansamblu.
De ce spun asta? Mi-am adus aminte de un astfel de pesonaj care comenta sarcastic, de curand, existenta acestei reviste. Nu ne-am cunoscut oficial niciodata, nu ne-am intersectat in niciun sector de activitate, revista aceasta nu i-a luat painea de la gura si, in general, nu cred ca ne-am vorbit vreodata. Dar individul simte nevoia sa isi expuna punctul de vedere si expertiza si sa “puna o piedica”. Spiritul lui de antreprenor, probabil, se rezuma la cumpararea a zece martisoare pentru colegele de birou dar el se simte indreptatit sa emita pareri si judecati de valoare asupra unui subiect care nu ii este familiar. In mod sigur aceasta revista nu reprezinta “un varf de lance” in domeniu dar, cu toate acestea, reprezinta un efort: logistic, financiar, personal, etc. Reprezinta, per ansamblu, un volum consistent de munca. Un efort care, la fel ca orice alta activitate ce nu prejudiciaza pe nimeni, trebuie respectat. Cand oare vor invata concetatenii nostri sa respecte munca altora? Sau ar trebui, poate, sa intreb “cand oare vor invata concetatenii nostri sa isi respecte propria munca?”. Chiar traim intr-o societate bolnava de “scenarita cronica”? Traim prin intermediul vietii altora si ne petrecem zilele stand degeaba si creionand scenarii complicate ce au in rolul principal personajele din jurul nostru dar niciodata propria persoana. Suntem vesnic preocupati de ceea ce face aproapele nostru astfel incat uitam sa ne preocupam de ceea ce putem face noi insine.
Insa, cu sau fara opiniile “priceputilor”, revista a aniversat, luna trecuta, doi ani de la aparitie si a intrat in cel de-al treilea an de activitate. Ocazie cu care gasesc de cuviinta sa multumesc colaboratorilor care au scris in paginile revistei de-a lungul timpului, clientilor care au avut incredere in acest produs si, nu in ultimul rand, cititorilor care petrec cateva minute rasfoind aceste pagini.
LA MULTI ANI ! cat mai multe numere si cat mai multi cititori ( scz de intarizere , nu de mult am gasit blogul )
cat despre preocuparea principala a romanului pot spune , din pacate , ca m-am lovit si eu de oameni ingrijorati de soarta mea :)) dar m-am dezbracat de caracter si le-am zis cateva direct din corasonul meu :)) nu am rezolvat mare lucru , ca ei sunt la fel de ingrijorati pt mine dar macar m-am eliberat de ‘energia negativa”
Salut Flavius,imi plac articolele tale,le citesc si le recitesc cu placere,pe cand un articol nou? Multa bafta in ceea ce faci!
Si inca ceva, ca sa inchei intr-o maniera pretabila acestui post, voi da citire unei cugetari care mi-a placut mie foarte mult si se potriveste perfect cu ceea ce am/ai discutat pana acum: „E de preferat sa starnesti invidia, decat mila!”
Sa auzim numai de lucruri frumoase!
Ma bucur mult sa aud ca revista a implinit 2 ani de existenta. Cu acest prilej, doresc sa ii urez sa creasca si mai mare si mai mare si sa iti multumesc pe aceasta cale pentru oportunitatea de a scrie in cadrul ei. Chiar si acele cateva luni de colaborare au insemnat mult!
Si acum revenind un pic la subiectul pe care l-ai abordat, si pe care il impartasesc cu tine.
De cand am blog (adica de mai bine de 2 ani), am atras de la sine cititori fideli, care mi-au adresat cuvinte foarte frumos, dar asa cum e firesc, si blogcomentatori frustrati, macinati de multa invidie si ura. Astfel ca nu mi-am putut imagina vreodata ca pot deranja pe cineva intr-atat de mult incat sa ajunga sa ma ameninte in diverse moduri. Ma intreb pana unde poate ajunge invidia, frustrarea si ura? De ce acesti oameni care ne invidiaza nu vor sa invete de la noi (daca ne cred superiori si ne invidiaza atat de mult), de ce nu ne cer ajutorul, ci, din contra, se manifesta intr-un mod atat de urat ? Chiar nu pot sa inteleg cat pot sa tina sentimente atat de puternice in ei care le innegresc sufletul?
Si totusi pana cand?
„singura performanta este sa produca scame din buric”…ce tare ai fost la faza asta =))…deci foarte tare…trebuie notata :))…esti atat de TRUE :P…anyway i enjoy reading your posts :D…
multumesc! nu ma face sa rosesc! :))
D-le,nu v-am citit revista din pricina distantei (io `s din Mures), blogul l-am descoperit intamplator,imi place stilul degajat al exprimarii dvs. Scuzati-ma, daca uneori mai intervin cu vreo parere,din moment ce nu ne cunoastem, nu vreau sa las impresia ca as intra cu „bocancii.”
Cat despre subiect,stiti zicala: „Nu mor caii, cand vor cainii!”…
si in literatura regasim acest scenariu… „Miorita”= doi romani planuiesc sa-l casapeasca pe al treilea!!! avem nevoie de „autoeducatie” sa trecem la un alt nivel de cultura si civilizatie, ca deocamadata ne plafonam in ” the land of choice”:))
Suntem si in literatura cu acest scenariu:))… Miorita, doi romani incearca sa il casapeasca pe al treilea:))) ca apoi sa se „manance” intre ei! si totusi nu as vrea sa cred ca astea e natura romanului, eu sper din suflet sa ne mai cizelam ca popor si sa evoluam…ca deocamdata ne-am plafonat cu totii in „the land of choice” :)))))))