FREQUENCY 2012

Frequency este un festival care are loc intre 15-18 august in St. Polten, Austria. Am fost si anul trecut, am scris aici, aici si aici despre el. Am venit si anul acesta. Imi place atmosfera, imi plac concertele de aici, imi plac oamenii: mult mai calmi si mai autentici decat romanii nostri. Iar organizarea e impecabila si sunetul este cel mai bun auzit de mine pana acum (nu trebuie sa stai lipit de scena ca sa auzi si nici nu te omoara basii). Vocile si instrumentele se aud limpede si te poti bucura de concert. Nici nu se compara cu “tristetea” de la GunsNRoses, de la Bucuresti .

Day One: Spre deosebire de anul trecut, Frequency a introdus un nou concert in program, asa zisa “welcome day”. Ed Sheeran, The Black Keys si The Killers. Anul acesta cred ca se va bate recordul, peste 100 000 de oameni in public. Ed Sheeran a fost bun, The Black Keys au fost un picut mai buni dar nu asa cum ma asteptam eu (au si avut cateva dificultati la sunet, la inceput) dar The Killers au fost senzatia serii: neasteptat si nesperat de buni (pentru mine). Show de lumini, sunet grozav, lasere si un show construit impecabil ca si temporizare si playlist. Daca nu imi lasam palaria acasa…dadeam cu ea de pamant. Si, ca seara sa fie pe deplin reusita, un “spritzer” (sau mai multe) asezonat cu “kasekrainer” (carnat traditional austriac cu cascaval).

Day two: Ziua a doua de festival nu a fost la fel de reusita ca si prima: a batut vantul puternic si am mai pus 2-3 haine pe subsemnatul. In plus, Placebo ne-a dat o mare m…teapa: au cantat o piesa dupa care Brian Molko a zis “give me two minutes” si…dus a fost! Cica nu se simtea bine si a anulat cantarea. Vreti sa stiti cum fac 60000 de fani cand huiduie si pleaca in acelasi timp? Ti se ridica parul in cap! De apreciat rapiditatea cu care organizatorii au facut brese in garduri si au format cordoane de security pentru ca toata lumea sa nu navaleasca instantaneu peste cealalta scena. In alta ordine, Jan Delay e un fel de Brenciu si are un senzational impact la public, Noel Gallagher a venit cu High Flying Birds pe care (zicea unu’ la radio) “toata lumea ii tolereaza in speranta ca vor canta si niste piese vechi de la Oasis”. Ane Brun a fost foarte misto si foarte simpatica, mi-a placut. Saint Etienne nu au impresionat, Lykke Li era fenomenala daca nu canta (sau daca eram baut) iar Paul Kalkbrenner a dat in public cu niste basi de imi tremura stomacul; am vazut insa si seturi de-ale lui mult mai reusite si inclin sa cred ca Fritz (frate’su) e mai bun. Am pastrat la final surpriza: The Asteroids Galaxy Tour au fost trupa zilei: forma maxima, neasteptat de buni, cautati-i.

Day three: Ziua a treia a fost asa cum m-am gandit ca va fi si un pic mai mult: Bush m-au facut sa merg la scena de tinere talente unde am descoperit Fixers, foarte misto, merita sa-I cautati. Beatsteaks au avut un show incendiary iar neamtul Patrice ne-a facut sa dansam ca in Africa. Bomba zilei a fost Korn…si las o pauza pentru respiro. Cea mai…ever fuckin; tare trupa! Am stat lipit cu ochii si cu urechile de scena. Nu iti dai seama cum suna trupa asta cu adevarat decat live, in concert. Am avut senzatia ca sunt ceva combinatie de ceas elvetian cu tanc rusesc si cu cadenta unei armate germane. Atata energie nu am vazut niciodata. Tempo-ul si ritmul infernal, solistul are un registru vocal impresionat si trece de la una la alta fara niciun efort chiar daca, intre piese, isi punea o masca de oxygen pe fata. Au avut ce canta, vreo ora si jumatate ca doar au vreo 18 ani de cand fac asta. Show-ul a fost senzational: melodiile vechi, melodiile pe care le-au facut cu Skrillex, o varianta proprie de Pink Floyd si, la un moment dat, au inceput o piesa cu solistul cantand la cimpoi si terminand cu One de la Metallica. N-am vazut asa ceva niciodata, prima data cand aplaud din toata inima o trupa. Si sa nu uit de basistul cu care canta in turneul asta: Ryan Martinie de la Mudvayne, dupa cum zicea un prieten de-al meu “asta e ceva dihanie care musca oamenii” si asta spune totul. Vi-i recomand cu maxima caldura.

Day four: Ieri a fost a patra si, totodata, ultima zi de festival. Oboseala si-a spus cuvantul (nu, nu varsta) si am ales doar Parov Stelar si The Cure. Austriecii din Linz au facut un show bunicel (in formula cu band) si  cred ca au avut cel mai “dansant” public de la festival. The Cure…a fost cu totul altceva. Un show de peste doua ore cu un public pe masura. Robert Smith arata si canta la fel ca  in urma cu 30 de ani: omul asta, prin nu stiu ce miracol, si-a pastrat vocea inconfundabila, neschimbata. E adevarat, parul si rujul nu mai sunt la fel iar tatuajele estompate de vreme iti spun ca 53 de ani nu sunt putini. Un fel de Minculescu dar care “se tine” mult mai bine. Motiv pentru care, desi au avut cel mai lung concert din festival, a zis la un moment dat ca se grabeste “’cause we have so little time”. Adevarul este ca au si ce canta, dupa atata vreme. Concertul lor, dupa patru zile de agitatie si nebunie, a fost exact ca un vin bun si vechi dupa o masa copioasa. Cand au cantat “Pictures of you” am vazut zeci de cupluri (pe la 30-40 ani) dansand imbratisati si parca…it felt right, cum zice englezul. Un fel de “sa nu uitam totusi de ce am venit”. Foarte, foarte frumos!

Cam asta a fost tot, mai vreau doar sa remarc sistemul impecabil de sunet: V-Dosc si K1 de la L-acoustics. De departe cel mai “curat” si placut sunet auzit de mine la vreun concert.