120 de ani de Teatru in Oradea


Discutia despre construirea unui teatru in Oradea a inceput in 1827 si a durat mai bine de 70 de ani. Constructia teatrului din Oradea s-a finalizat in 1 octombrie 1900 iar inaugurarea acestuia s-a facut in 15 octombrie 1900, ocazie cu care s-a redactat procesul verbal gasit la renovarea Teatrului ingropat sub treptele cladirii. Nu stiu daca l-ati citit sau l-ati vazut pana acum dar il voi reda aici, poate sunteti curiosi sa il cititi.

Am lansat de curand ideea construirii unui nou Teatru in Oradea care sa ne slujeasca in urmatorii 100 de ani, la fel de bine cum a facut-o si actuala cladire pana acum. Evident ca nu ma asteptam ca ideea sa prinda aripi peste noapte. Pot doar sa sper ca, spre deosebire de inaintasii nostri, ne va lua ceva mai putin de un secol pentru a ne decide sa facem asta.

„Construcţia acestui teatru ne poate servi ca mărturie a faptului că o cauză bună şi nobilă poate fi întârziată, dar nu şi oprită.”

Citat din discursurile rostite la inaugurarea Teatrului din Oradea, 15 octombrie 1900.


Proces – verbal

S-a notat, la adunarea generală festivă a comitetului autorităţii legislative al oraşului cu drept de legislaţie Nagyvárad (Oradea), organizată sub preşedenţia  prefectului Dr. Beöthy László cu ocazia festivităţii de deschidere a Teatrului Szigligeti la data de 15 octombrie 1900. 

Sunt prezenţi: dr. Schlauch Lőrincz episcopul cardinal romano-catolic al Oradiei, Szunyogh Péter subprefectul judeţului Bihor, contele Festetich Andor – inspector al teatrului din provincie, dr. Várady Antal scriitor maghiar – autorul preludiului spectacolului de gală, Helmer Herman arhitect – proiectantul teatrului, Krubicza József şeful de construcţii al teatrului, Kikinday Gyula directorul autorităţii regale de arhitectură din judeţul Bihor,  invitaţii oraşului; membrii comitetului autorităţii legislative: dr. Baróthy Ákos, dr. Bozóky Alajos, Bozóky Béla, Csák Máté, Hankó Endre, Guttmann József, dr. Grosz Albert, Mailáth Endre, dr. Hoványi Gyula, Kaczián Károly, Kékus Vidor, dr. Konrád Márk, Mezey Mihály, Miskolczy Barnabás, dr. Molnár Imre, Palotay László, Papp Miklós, Mark Gyula, Szokoly Tamás, Schöpflin Ágoston, dr. Várady Zsigmond, Sipos Orbán, Beczkay Lajos, dr. Berkovits Ferencz, Bertsey György, ifj. Cser János, Czeglédy Jeremiás, Daday József, Déry János, dr. Grósz Menyhért, dr. Hoványi Géza, dr. Kornstein Lajos, Laendler Ferencz, Mészáros József, Mihálovics János, Milibák József, id. Nagy Lajos, dr. Radó Ignácz, dr. Sarkadi Lajos, Sulyok István, Schulz Albert, Stern Herman, Széles Lajos, dr. Vucskics Gyula, Weisz Károly; Amigó Mór, Berger Dániel, dr. Désy Géza, dr. Friedländer Sámuel, Fuchs Mór, Gábel Jakab, dr. Kurländer Ede, dr. Moskovits József, Reismann Mór, Schwartz Antal, Szmetka György, Serényi Gusztáv, Ternyei Antal, Weisz Mór, Aufricht Mór, Balogh Döme, Bartsch Sándor, Bognár Sándor, Bottó Ferencz, Czeglédy Sándor, Deutsch Ignácz, Deutsch Simon, Diósi Lajos, dr. Dőri Ferencz, Farkas Izidor, Füchsl Emanuel, Harmathy Károly, Heringh Sándor, Hillinger Lipót, Huzella Gyula, Incze Lajos, Janky József, Knapp Sándor, dr. Kazay Kálmán, ifj. Kohn Sámuel, Kugler Albert, Kunz Gusztáv, dr. Kutiák Ágoston, Lederer Dániel, Sallay Zsigmond, Mandel Adolf, Mayr Sándor, Mihelfy Adolf, dr. Mihelfy Lajos, Mihelfy Pál, Molnár Lajos, Moskovits Mór, dr. Munk Béla, Munk Jakab, Müller Salamon, Némethy Károly, Nyíry György, Oláh Ferencz, Óváry Sándor, Pallay Lajos, Papp György, Pekánovits Imre, Poynár János, Rádl Ödön, Rendes Vilmos, Rimanóczy Kálmán, Róthmann Jakab, Sal Ferencz, Sebestyén Lajos, dr. Sonnenfeld Zsigmond, Sonnvirth Bernath, Szahlender Károly, Steiner M. Albert, Szűts Sándor, ifj. Altmann Izidor, dr. Vári Szabó Béla, Weinberger Jakab, Weiszlovits Adolf;  dr. Bulyovszky József primar, Istvánffy István notar adjunct I., Szűts Dezső notar adjunct II., Lukács Ödön notar adjunct III., Rimler Károly căpitanul şef al poliţiei, consilierii: Komlóssy József, Bordé Ferencz, Darvassy Lajos, Dús László procuror general, Tóth Márton procuror, dr. Grám Károly preşedinte adjunct al sedriei orfanale Sztarill János asesor sedrie orfanală, Busch Dávid inginer şef, Hegedűs Géza casier şef, Jablonszky Emil casier impozite, Ragány János primcontabil, Szánthay Lajos tutore public, Szűts István arhivist.

Semnează: Lukács Ödön notar adjunct

 

În faţa numeroşilor membrii ai comisiei sosit în haine de sărbătoare şi al aplauzelor publicului animat prefectul ocupă scaunul prezidenţial şi deschide adunarea prezentând subiectul ei: imortalizarea deschiderii oficiale a Teatrului Szigligeti printr-un document festiv, iar după aceasta dă cuvântul lui dr.-lui Hoványi Géza, membru al comitetului autorităţii legislative.

Dr. Hoványi Géza, membru al comitetului autorităţii legislative a prezentat discursul său obiectiv şi de nivel academic într-o linişte şi atenţie generală ajungând la concluzia că bunul întotdeauna va învinge şi şi-a exprimat dorinţa ca teatrul să slujească mereu obiectivele culturii maghiare.

Comitetul a recompensat oratorul cu aclamare înflăcărată pentru discursul lui de înalt nivel.

După discursul de mare impact asupra audienţei în care a  trecut în revistă greutăţile unei jumătăţi de secol a urmat discursul lui Rádl Ödön, membru al comitetului autorităţii legislative. El a început discursul lui despre teatru într-o atmosferă înflăcărată şi emoţionată – tema discursului emoţionant privind aprecierea din punct de vedere artistic şi cultural al teatrului care a ţintit sufletul, inima şi raţiunea audienţei trăgând concluzia din întâmplările trecutului şi-a exprimat speranţa ca prin susţinerea culturii valorile morale ale naţiunii vor sporii şi societatea va avansa, iar virtutea civică va trăi.

Făcea publicul să vadă cu ochii lui sufleteşti că tot ceea ce este adevărat în viaţa teatrului, are  influenţă asupra literaturii, societăţii şi politicii. Prin discursul animat sufletele bune erau încurajate la fapte – oricât de mari ar fi sacrificiile. Oratorul a propus să se întocmească un document care să imortalizeze marea deschidere.

În urma discursului a urmat minute întregi ovaţia înflăcărată a publicului, după care primarul dr. Bulyovszky József a înaintat următoarea moţiune:

Comitetul legislativ să decidă următoarele:

1. discursurile rostite în cadrul adunării oficiale să fie imortalizate într-un document festiv

2. pentru ca deschiderea oficială să rămână în amintirea tuturor, comitetul va depune documentul  în holul teatrului sub una dintre ultimele dale montate în construcţie. Aceast lăcaş va conţine următoarele: un exemplar original al documentului festiv despre festivitatea de deschidere cu numele tuturor membrilor al comitetului autorităţii legislative, catalogul membrilor consiliului orăşean, al experţilor constructori şi al comitetului de teatru pentru a imortaliza numele tuturor celor care au contribuit la construirea teatrului. Situaţiile construcţiilor întocmite de antreprenori vor fi depuse tot aici în forma unui certificat.

* * *

– documentul festiv va păstra amintirea şi importanţa acestei zile speciale în care au fost deschise porţile teatrului numit după scriitorul orădean de mare importanţă Szigligeti Ede, instituţia având scopul de a cultiva şi a consolida limba şi literatura naţiunii maghiare, totodată de a răspândi cultura generală – documentul festiv va conţine momentele importante ale fiecărui discurs festiv;

– va hotărî fixarea în holul teatrului a unei dale de piatră ce va acoperi lăcaşul care va conţine următoarele: un exemplar original al documentului festiv despre festivitatea de deschidere cu numele tuturor membrilor al comitetului autorităţii legislative, catalogul membrilor consiliului orăşean, al experţilor constructori şi al comitetului de teatru pentru a păstra numele tuturor celor care au contribuit la construirea teatrului – situaţiile construcţiilor întocmite de antreprenori vor fi depuse tot aici în forma unui certificat.

* * *

După încheierea discursurilor, domnul prefect închide oficial adunarea într-un tumult al vorbelor înflăcărate şi în ovaţia membrilor. Ca un ultim moment se adresează comitetului autorităţii legislative şi le invită în holul teatrului unde se va monta dala de piatră peste lăcaşul de depozitare.

* * *

Discursul lui Dr. Hoványi Géza, membru al comitetului autorităţii legislative:

Stimate Comitet Legislativ! Comitetul nostru sărbătoreşte în ziua de astăzi din mila Domnului Maghiarilor – sărbătoarea a culturii maghiare, aşadar putem spune cu convingere că sărbătoresc cu noi toţi compatrioţii noştri, care preţuiesc cultura noastră. Astăzi vom comemora modul în care cuvântul a devenit faptă şi construcţia acestui teatru frumos împodobit a devenit realitate. Conturul zidurilor teatrului a fost trasată în visurile marilor personalităţi ai înaintaşilor noştii începând încă din anii 90 ai secolului în care trăim, însă concretizarea lor nu era atât de sigură.

Fiind preşedintele comitetului de teatru, îmi revine onoarea de a povesti momentele realizării visului.

* * *

Ideea construirii teatrului a fost prezentă încă din 1827, când – după moartea doctorului Sandorffi – publicul din Várad-Olaszi a încercat să obţină sprijinul comitatului Bihar pentru a construi un teatru în scopul cultivării literaturii şi teatrului naţional.

Comitatul Bihar a fost entuziasmat de ideea teatrului şi a trimis un comitet al cărui scop a fost găsirea locului potrivit şi proiectarea planului cu menţiunea ca teatrul să fie proiectat astfel încât construcţia să fie mândria oraşului. În 1829 comitetul trimis prezintă planurile şi bugetul, totalul lucrărilor fiind 23064 forinţi şi 39 coroane.

Acest prim plan este făcut de inginerul Povolnig, care spune că teatrul ar fi fost construit în locul unde stă construcţia “Apollo”, împreună cu un restaurant cu etaj. Acest plan însă nu a fost realizat deoarece consiliul locumtenenţial a interzis începerea lucrărilor. 

Problema construcţiei teatrului a apărut din nou în 1857. Csengery Imre, Lukács György şi Lakatos János, care mai este între noi, împreună cu prietenii lor au înaintat o cerere către consiliul orăşenesc în care au specificat că locul cel mai potrivit pentru teatru este în piaţa Szent László. Conform planurilor inginerului Margittai locul teatrului ar fi fost între biserica greco-catolică şi cea ortodoxă, iar împreună cu construirea teatrului el ar mai fi înălţat şi o casă cu apartamente de închiriat, pe bază de societate pe acţiuni.

 

Consiliul a aprobat planul cu condiţia că teatrul va trece în proprietatea oraşului după 40 de ani şi societatea are dreptul de al folosi numai pentru  reprezentaţii teatrale maghiare. Preşedintele provizoriu al asociaţiei de teatru a fost reputatul avocat Nagy József, însă societatea nu s-a înfiinţat.

În timpul planificării construcţiilor unui teatru permanent, în anul 1858 a fost construit teatrul de vară de către Reck Rudolf în grădina doamnei contese Radák. 

În scurt timp însă contesa a pierdut foarte mulţi bani, aşadar teatrul de vară a fost cumpărat de Szalai Benjámin şi Serdült Bálint (cel din urmă fiind încă între noi), amândoi cetăţeni orădeni.

În 1865 avocatul Gyalokay Lajos, care mai târziu a devenit preşedintele tribunalului regal orădean şi membru eminent al comitetului nostru legislativ a început o mişcare pentru a cumpăra teatrul mobil, de vară al oraşului Debrecen după ce ei au încheiat construcţia teatrului din oraşul lor. El a dorit ca acest teatru de vară să fie înălţat în piaţa Széchényi, în faţa casei lui Rádl Ödön, atunci al lui dr. Pollák Herman şi casa Tisza. Mişcarea a rămas fără rezultate, dar în urma cererilor directorului de atunci domnul Rössler teatrul de vară orădean a fost acoperit şi radical transformat.

Construirea teatrului stabil nu era o prioritate până în 1870, când avocatul Gyalokay Antal a devenit liderul mişcărilor, însă acţiunea a rămas din nou fără rezultat. Au mai trecut treisprezece ani până când tot el a început din nou lupta pentru teatru. Locul planificat a  fost în Piaţa Mare, între străzile Zöldfa şi Sas (acum Kossuth Lajos), iar costurile ar fi fost acoperite din ¼  parte al impozului rezultat din cumpărarea dreptului de povarnă.

Adunarea comitetului autorităţii legislative a admis această cerere şi ea a devenit decizie în 23 martie 1884. Din ziua aceea am început să avem speranţe mari în realizarea planurilor noastre legate de teatrul stabil, dar din păcate întârzierile la colectarea impozitelor nu ne ajutau la realizarea visului nostru.

În ceea ce priveşte construirea teatrului a mai urmat o pauză până în 1890, dar în 9 mai 1890 la întrunirea comitetului pentru teatru după o propunere al lui Mezey Mihály acesta a adresat consiliul local o cerere pentru 5000 forinţi  din bugetul anului 1891, pentru a începe lucrările premergătoare construcţiei propriu-zise. 

În 1891 dr. Berkovits Ferenc a propus construirea teatrului în Piaţa Szent László. În acelaşi an Knapp Ferencz a propus ca loc ideal Piaţa Bémer, terenurile lui Safrád şi Tóth Ferencz, legată de lărgirea străzii Bazarului.

În data de 2 septembrie 1891 la adunarea comitetelor de teatru şi de circulaţie planul lui Knapp Ferencz a fost admis şi s-a făcut o propunere de cumpărare pentru casa Safrád. Comitetul legislativ a admis această propunere în data de 10 decembrie 1891 şi consiliul a primit sarcina de a înainta planul şi bugetul acestuia.

În continuare s-a decis ca terenul Safrád să fie cumpărat de la casa de consemnaţii Oradea la un preţ de 45000 forinţi. Totodată casa de consemnaţii avea dreptul de răscumpărare a terenului în caz că teatrul nu se construieşte acolo. Consiliul a satisfăcut această cerere şi au înaintat 11 planuri de amplasare diferite.

Adunarea comitetului autorităţii legislative a admis planul nr. VIII, care spunea că teatrul va fi construit pe terenul lui Safrád si Toth Ferencz, fără a extinde strada Bazarului. În mai 1892 Ministrul de Interne a aprobat construirea teatrului în Piaţa Bémer, totodată a propus oraşului ca teatrul să fie construit totuşi odată cu lărgirea străzii Bazarului.

Construirea teatrului în Piaţa Bémer a fost dezaprobată de mulţi din cauza faptului că era foarte costisitor şi fiindcă exproprierea terenului era o procedură prea lungă. Din această cauză s-a manifestat din nou ideea de a construi teatrul în Piaţa Mare, această idee a fost aprobată de comitetul pentru teatru. 

După această decizie a comitetului dr. Berkovits Ferencz a înaintat o petiţie către consiliu în care a propus invitarea a doi membri ai Comitetului de Construcţie Publică din Budapesta pentru a asista la găsirea locului potrivit. A propus ca doi specialişti în acest domeniu, domnii arhitecţi Fellner şi Helmer din Viena să fie audiaţi în acest caz. 

El dorea ca teatrul să fie construit în Piaţa Szent László, pe terenul Şcolii Reale şi era împotriva extinderii străzii Bazarului fiindcă odată cu aceasta construirea teatrului ar fi fost amânată.

Consiliul local a respins însă atât propunerea lui Berkovits, cât şi decizia comitetului de teatru ca teatrul să fie construit în Piaţa Mare şi a decis că Piaţa Bémer este locul ideal.

În ciuda propunerii consiliului în 14 septembrie 1893 Comitetul Legislativ a admis propunerea comitetului pentru teatru, aşadar teatrul a primit loc în Piaţa Mare la punctul de prelungire a străzilor Zöldfa şi Kossuth Lajos. Această decizie a fost aprobată în data de 7 decembrie 1893 în ciuda faptului că Ministrul de interne, Pallay Lajos a înaintat recurs împotriva deciziei. În luna februarie a anului 1894 comitetul de teatru şi circulaţie s-a ocupat cu licitaţia planului de construcţie. S-a făcut o licitaţie internaţională şi bugetul total al construcţiilor s-a majorat în 200000 forinţi (care a inclus mobilerul şi instalaţiile de lumină, încălzire şi aerisire). Planul a fost elaborat ca teatrul să aibă 3 rânduri de loje şi să primească 1500 de persoane în total. 

Primul loc în licitaţie avea o primă de 6000 forinţi, iar al doilea 2000 forinţi. Fellner şi Hellmer din Viena au fost şi ei invitaţi să participe la licitaţie. 

Această propunere a fost admisă de către adunare, licitaţia însă a rămas fără rezultate, fiindcă cele două planuri nu au fost destul de elaborate să fie executate sau premiate. Lipsa rezultatelor era probabil maximarea bugetului în 200000 forinţi, aşadar în noua licitaţie s-a propus ca acesta să ajungă la 400000 forinţi. Adunarea comitetului autorităţii legislative însă nu era de acord cu o nouă licitaţie, şi a dispus ca consiliul să înceapă negocierile directe cu arhitecţii Fellner şi Hellmer. Consiliul local a trimis un comitet la negocieri. Comitetul a căzut de acord în legătură cu planul teatrului cu arhitecţii, ai căror plan a fost elaborat astfel încât teatrul să aibă o capacitate de 1000 persoane, iar bugetul total să fie de 328000 forinţi. Planul ca şi bugetul a fost admis în data de 14 mai 1895 de către adunarea legislativă şi la 20 noiembrie 1895 a fost aprobată de Ministrul de interne în ciuda recursului lui. Szokoly Tamás. Procurorul şef Dús László a semnat contractul cu arhitectii Fellner şi Hellmer. 

În conformitate cu acest contract teatrul trebuia să fie în roşu până la data de 1 octombrie 1896, iar în 1 august 1897 construcţia ar fi fost completată şi predată autorităţilor. Adunarea consiliului după propunerea arhitecţilor în data de 10 septembrie 1896 a mai alocat 12000 forinţi pentru construcţia planurilor înclinate de la intrare care au fost omise în planul original.

Însă foarte mulţi cetăţeni au fost împotriva înălţării teatrului în Piaţa Mare, au apărut noi planuri în ziare cu scopul de a extinde strada Bazarului în legătură cu construcţia teatrului. Szatrill Ferencz şi Laendler Ferencz au înaintat planuri în acest scop pentru a înălţa teatrul în Piaţa Bémer. Consiliul local a acceptat planul lui Laendler şi a trimis un comitet pentru analizare. 

A mai apărut cu un nou plan şi Rimanóczy Kálmán. El a promis că în cazul în care va primi dreptul de a construi teatrul în Piaţa Bémer – preţul rămânând acelaşi  – şi va primi materialele rămase din demolarea caselor în timpul extinderii străzii Bazarului, el se va obliga la plata chiriei de 20000 forinţi/an pentru clădirea Bazar, timp de 10 ani. Sau în cazul în care oraşul nu va primi cei 20000, el va compensa întârzierea. 

Acest plan a fost soluţia pentru amândouă probleme: construirea teatrului în Piaţa Mare şi întârzierea în construcţie. După negocierile cu comitetele de specialitate în această temă, planul lui Rimanóczy a fost acceptat în adunarea din 31 august 1897, cu 70 de voturi pentru şi 34 de voturi împotrivă. 

Potrivit planului lui Rimanóczy construcţia trebuia să înceapă la 1 mai 1898 şi ar fi fost încheiată la 1 noiembrie 1899. Această decizie însă a provocat o agitaţie mare. A apărut pamfletul lui dr. Várady Zsigmond cu titlul: “Haos în chestiunea teatrului”, propunerea lui dr. Radó Ignácz şi recursul lui Mayr Sándor, Beczkay Lajos şi dr. Foor Gyula; însă toate acestea au rămas fără rezultate, fiindcă Ministrul a aprobat decizia adunării în 11 martie 1898, aşadar în chestiunea teatrului s-a născut o hotărâre definitivă. 

Consiliul local şi primarul dr. Bulyovszky József au început cumpărarea terenurilor şi clădirilor necesare.  Proprietarii Mayr Sándor şi Weiszlovits Adolf nu au fost de acord cu vânzarea clădirilor, aşadar consiliul a aprobat exproprierea pentru cele două clădiri la adunarea de la 12 mai 1893. Au ordonat consiliului local să întocmească planurile de expropriere prin intermediul oficiului de inginerie şi să ia măsurile necesare. Oficiul de ingineri a întocmit actele necesare şi un comitet a fost trimis pentru a îndeplini exproprierea care însă nu a putut avea loc în mod amiabil, aşadar era necesară primirea unei autorizaţii de la Ministru. 

În adunarea din data de 12 august 1898 al autorităţii legislative, consiliul a anunţat că Ministrul a fost de acord cu procedeul de expropriere. 

Adunarea de la 10 septembrie 1898 nu a fost de acord cu propunerea lui Rendes Vilmos de a stabili preţul exproprierii înaintea începerii procedeului. La 1 mai 1899 consiliul a făcut primul pas important când a a luat în posesie cele două case al lui Hillinger şi Tóth şi a repartizat obligaţiile pentru suma exproprierii. Această procedură a fost acceptată de adunarea autorităţii legislative din mai 1899, iar propunerea lui Kurländer Ede de a construi teatrul în Piaţa Mare a fost respinsă cu 61 voturi împotrivă şi doar 20 pentru propunere. 

Locaţia teatrului nu mai era o întrebare, însă s-a pornit o mişcare împotriva lui Rimanóczy şi faptul că nu a fost publicat niciun concurs public. Problema a fost rezolvată chiar de Rimanóczy, care – în ciuda faptului că Ministrul a respins recursurile împotriva deciziei consiliului – a renunţat la dreptul dobândit şi a fost de acord cu publicarea concursului. 

Concursul a confirmat decizia anterioară a adunării, fiindcă nu existau mari diferenţe de buget, aşadar Rimanóczy Kálmán a primit din nou dreptul de a construi teatrul. 

Adunarea din data de 13 iulie 1899 a aprobat contractul cu Rimanóczy şi arhitecţii Guttmann József şi Rendes Vilmos, pe care Rimanóczy benevol i-a invitat la colaborare totodată a alcătuit un comitet pentru supravegherea construcţiei teatrului, al cărui preşedinte era primarul, iar membri erau: dr. Baróthy Ákos, Bordé Ferencz, Bozóky Béla, Busch Dávid, Csordacsics Ferencz, dr. Dőri Ferencz, Dús László, Hegedűs Géza, dr. Hoványi Géza, Huzella Gyula, Kikinday Gyula, Komlóssy József, Mezei Mihály, Pekanovics Imre, dr. Radó Ignácz, Száhlender Károly şi Szokoly Tamás.

Războiul de aproape 100 de ani purtat cu vorbe şi pene în favoarea şi împotriva construirii teatrului a luat sfârşit în ziua de 10 iulie 1899, atunci când a început demolarea casei Safrád. Temeliile teatrului au fost depuse începând cu 27 iulie 1899. Pereţii au fost înălţaţi în 28 octombrie 1899, iar clădirea a primit acoperiş în 23 decembrie 1899.

Construcţia teatrului s-a încheiat în data de 1 octombrie 1900 , respectiv în ziua de astăzi odată cu depunerea dalei de piatră acoperitoare.

Lucrările de zidărie au fost executate de antreprenorii Rimanóczy Kálmán, Guttman József şi Rendes Vilmos. Sculpturile şi stucatura au fost făcute de Peller Ferencz şi junior Rimanóczy Kálmán, picturile şi aurirea de către Eichhorn Vilmos, lucrările de tapiţerie: “Kuncz József şi asociatul”, instalaţiile de apă şi canalizarea: Klell Béla, instalaţiile de încălzire şi aerisire: Keller József, lucrările de tâmplărie: Reiner Károly, iluminatul interior, soneria şi aparatul de semnalat incendii: »Egyesült Villamossági Részvénytársaság« (Societatea Unită  de Electricitate S.A.), generatorul de curent: “Ganz şi  asociatul”, instalaţia mecanică: Wagner R.p.h., decorul: Linhardt Vilmos, mobila pentru scenă: Preisz Mihály, mobila din dependinţe: “Hercegh Vincze şi asociaţii”. 

* * *

Construcţia acestui teatru ne poate servi ca mărturie a faptului că o cauză bună şi nobilă poate fi întârziată, dar nu şi oprită.

Bunul va învinge!

Importanţa culturală a zilei de astăzi va fi subliniată de către unul dintre minţile strălucite ai autorităţii legale, ai oraşului şi judeţului nostru, care prin talentul şi capacitatea lui de orator este demn de a vorbi în această zi specială.

Eu, ca un cronicar simplu am încercat relatarea faptelor aşa cum s-au petrecut – sper ca în contrast cu tonul gri al relatărilor mele teatrul Szigligeti să strălucească în culori pe paleta culturală maghiară. Vorbele lui Rádl Ödön vor da culoare relatării mele care va prinde viaţă prin cuvintele lui.

Să dea Dumnezeu ca acest teatru să trăiască şi să slujească întotdeauna cultura maghiară! 

* * *

Discursul lui Rádl Ödön, membru al comitetului autorităţii legislative.

I.

Domnul coleg dinaintea mea a pictat prin vorbele lui o imagine interesantă, emoţionantă din viaţa culturală al oraşului nostru despre greutăţile, frământările din jurul înălţării unei instituţii de cultură, de care – fără să putem fi acuzaţi de patriotism local – putem fi mândri pentru totdeauna!

Datele istorice, fazele construirii teatrului, valurile care înconjurau proiectul au fost relatate de către el în realitatea lor colorată şi parcă le-am văzut în faţa noastră înviate. Am învăţat din această relatare istorică despre oraşul nostru că burghezii orădeni – atât în epoca deşteptării naţionale, cât şi în trecut sau în trecutul apropiat – au fost receptivi la ideea naţională: la limba strămoşilor, la literatură şi arte, totodată s-au zbătut pentru aceste valori. Întotdeauna au avut dorinţa de a găsi un loc potrivit pentru teatrul maghiar, mai ales în opinia publică de la universitate, în sufletul şi inima orădenilor – condiţiile nefavorabile însă au împiedicat realizarea visului pentru un timp. 

Am mai înţeles din datele enumerate că oraşul nostru chiar dacă nu este bogat şi este neglijată consecvent de toate guvernele în funcţiune, are un trecut glorios şi pompos, şi acum în condiţiile materiale nefavorabile a reuşit să construiască acest teatru în ciuda greutăţilor şi îngrijorarea multora. Însă conducerea oraşului şi oamenii nu au fost înspăimântaţi de aceste greutăţi, au înţeles că este datoria lor morală de a îndrepta omisiunile deceniilor trecute. 

Stimaţi colegi ai Comitetului, simt că nu pot face altceva decât să felicit cu cea mai mare bucurie şi recunoştinţă faţă de sacrificiile concetăţenilor mei, această zi atât de importantă în viaţa culturală al oraşului. Cetăţenii acestui oraş al lui Szent László (Sfântu Ladislau)  au arătat că din sufletele şi inimile lor încă nu a dispărut entuziasmul faţă de idealul naţional şi nu se abţin nici de cele mai mari sacrificii materiale şi băneşti când este vorba de patriotism, cauză naţională şi cultura maghiară!

Vă rog să nu vă supăraţi dacă în acest moment, când ideea s-a transformat în materie, citez vorbele marelui clasic roman: “Tantae molis erat romanam condere gentem!” (Atât de multă osteneală şi luptă costa întemeierea naţiunii romane.) şi  văd în acest mare şi  nobil exemplu oferit neamului nostru prima mare semnificaţie a zilei de astăzi!

II.

Există însă o a doua semnificaţie, care este cea mai importantă: acest sacrificiu uriaş am făcut în favoarea naţiunii noastre maghiare şi a culturii maghiare. 

În zilele noastre s-a răspândit ideea că teatrul şi actoria nu sunt instituţii  culturale ci sunt mai degrabă pentru divertismentul poporului. La fel, se insistă asupra faptului că teatrele sunt de importanţă economică pentru un oraş, sunt noi izvoare de resurse băneşti. 

Iar despre valorile morale şi culturale ei conced ca teatrele sunt doar locurile unde ne odihnim şi avem şansa de a uita de probleme în goana după bani şi pâinea de toate zilele.

Aceste idei pustii sau socoteli rigide sau concepţii hedoniste ajung până la punctul de a nega datoria teatrului de a fortifica sentimentul naţional, răspândirea culturii generale, dezvoltarea limbii şi literaturii maghiare, toate aceste misiuni fiind trimise de către promotorii acestor idei sărăcăcioase ca obligaţiile statului, ale învăţământului şi literaturii.

Din păcate aceste idei primitive sunt hrănite de teatrul modern şi de spiritul conducătorilor unor teatre, care se supun gusturilor mulţimii când ar trebui să le ofere educaţie în acest sens. În aceste instituţii nu domină arta, idealul naţional, cultul frumosului şi idealurilor eterne, ci în cea mai mare parte petrecerile, divertismentul şi prin ele dorinţa câştigului bănesc.

Presupun că nu trebuie să vă explic cât de greşită este această concepţie tot mai răspândită. 

III.

Cel care poate şi vrea să se gândească îşi dă seama repede că teatrul – dacă este condus în concordanţă cu scopurile ideale – este un mijloc perfect de a dezvolta limba şi literatura naţională, mai mult: poate fi liderul caracterului ideal a acestuia!

În cazul celor mai mari naţiunilor teatrul a fost şi este şi astăzi cel mai important instrument în folosul idealului naţional, al sentimentelor naţionale care oferă consolare naţiunii  în zilele grele ale nenorocirilor.

Aş dori să mă refer la francezi în această privinţă – după războiul germano-francez şi nenorocirile petrecute pe câmpurile de luptă în teatru nu au mai apărut dramele frivole cu teme ca adulterul, ci au fost schimbate cu piese care au avut ca personaje principale personajele mari al istoriei naţiunii. Piese ca “Rome vaincue” al lui Henri de Bonier – cu referiri la nenorocirea naţiunii – au atras mulţimea în primul teatru din lume, “Theatre Francais”, unde poporul yilnic a plâns, a râs, s-a consolat mai mult decât văzând încercările uriaşe ale puterii de stat de a ridica naţiunea înapoi în statutul de putere militară. 

În zilele noastre glorificarea istoriei naţionale şi a spiritului naţional este un curent important, iar marile piese având succes imens sunt: Rostand – “Cyrano de Bergerac”cu descrierea curajului, cavalerismului şi al spirtului francez, prototipul denumit “esprit gaulois” sau “Litiglon” cu legenda napoleoniană evocată.

Cine poate să spună după aceste exemple că o naţiune atât de mică, care nu este unitară şi are de luptat cu slăbiciunile voinţei naţionale – cum este cea maghiară nu are nevoie de teatru ca un mijloc perfect de a răspândi idealul naţional, fiindcă aceasta este datoria statului şi această datorie este îndeplinită în întregime?

Ceea ce priveşte răspândirea culturii generale, aceasta nu poate fi făcută doar de către şcoli şi învăţământul public, motivul fiind faptul că foarte puţini sunt cei care vor absolvi o universitate, dar şi pentru că învăţământul public de astăzi are tendinţa de a pune accent pe calificare şi nu pe cultură generală. 

Teatrul însă este deschis pentru toată lumea – acolo are şansa de a-şi dezvolta, înlărgi orizontul, dacă teatrul este condus în spirit corect, omul va găsi noi cunoştinţe, poate însuşi maniere bune şi gust bun, va primi idei şi impresii care îi scot din rutina vieţii de zi cu zi, totodată va învăţa să iubească arta şi deliciile spirituale. Toate acestea sunt rezultatele naturale ale atmosferei din teatru, care are efect imediat asupra imaginaţiei şi ne învaţă prin joc, distracţie şi divertisment – astfel fiind un fel de reconstrucţie a şcolii peripatetice din Grecia antică. 

Cuvântul scris şi cărţile nu pot fi  singurii dezvoltatori ai literaturii naţionale şi  a limbii maghiare.

Nesocotind faptul că pofta de citit şi cititul presupun un nivel mai ridicat de cultură în cazul omului, cuvântul scris nu are melodie, este mut şi mort. 

Devine vie, muzicală, colorată, are efect doar prin intermediul rostirii cuvintelor, deoarece auzul nostru îl transferă spre intelect trecând prin sufletul nostru. 

Estetica limbii, cuvântul rostit sau recitat, adică vorbirea se formează numai prin arta retorică, deoarece gândirea noastră o percepe simultan cu organul auditiv, iar acesta din urmă exercită imediat o critică asupra ei, prin perceperea frumuseţii fonetice sau lipsurile care nu se pot sesiza în cazul cuvântului scris, şi prin acestea scena pe care domină cuvântul viu rostit conduce la adevărata cunoaştere a frumuseţilor sau lipsurilor fonetice ale limbii naţionale, determinându-l pe scriitor să le cultive pe cele dintâi şi să se îndepărteze cât mai mult de uzul celor din urmă, îndemnând-l la cizelarea şi cultivarea limbii. 

Însă scena nu serveşte numai estetica foneticii, ci şi dezvoltarea esteticii limbii în direcţia originalităţii, contribuind la savoarea  şi bogăţia acesteia, adică la înfrumuseţarea şi structurile limbii şi dezvoltarea esteticii acesteia în această direcţie.

Literatura în sine prin existenţa scenei se îmbogăţeşte printrun nou gen literar, precum şi cu nenumăratele încrengături ale acesteia, al cărui glas literar este mai elevat, mai patetic şi în care eul literar nu vorbeşte ci dă cuvântul personajelor şi caracterelor, prin acestea în mod necesar pierzându-şi subiectivitatea dar concomitent cu acesta şi unilateralitatea lui. 

* * *

Una dintre misiunile fundamentale ale scenei moderne este prezentarea frământărilor spirituale şi caracterului idealului uman contemporan. 

Scena este şcoala vieţii, iar scândurile ei înseamnă universul! … Adevăruri rostite de demult. 

Bineînţeles că cel care a rostit aceste adevăruri pentru prima oară nu s-a gândit la aberaţiile şi degenerările la care a fost supusă scena de-alungul timpurilor, cum ar fi cultivarea exclusivă a operetelor şi a vodevilurilor, ci la scena ideală clasică.

În cele mai noi vremuri măcar în străinătate se vede o reîntoarcere care trebuie salutată, în special pe scenele italiene, germane şi norvegiene. 

Italienii s-au reîntors la tradiţiile clasice, mai ales când este vorba despre arta interpretării. Trebuie să mă refer la numele lui Slavini, Rossi, Zaccone, Novelli sau Duse. 

La germani, printre mulţi alţii, Sudermann şi Hauptmann, iar la norvegieni Björnsohn şi Ibsen sunt preocupaţi de marile dileme şi provocări ale vremurilor contemporane, care formează continuu societatea, iar societatea şi chiar poate structura de stat a viitorului deja se conturează pe scenă prin operele lor!

Onorabile Comitet, în cele enumerate se ascunde şi însemnătatea actoriei moderne, şi prin aceasta importanţa secundară şi primară a festivităţii noastre.

IV.

Am ridicat, onorabile Comitet în oraşul nostru un lăcaş pentru teatrul maghiar şi prin aceasta şi culturii maghiare cu preţul unor jertfe mari. 

Eu nu cercetez ce fel de teatru am construit: luxos sau pompos, deoarece ştiu foarte bine că însemnarea profundă, inerentă a instituţiilor culturale nu depinde de mărimea şi luxul  palatelor în care şi-au găsit lăcaşul, ci de spiritul în care sunt conduse. 

Şura de grânoase din Mannheim în care Dahlberg a pus pe scenă pentru prima oară piesa “Hoţii” al tânărului de 18 ani numit Schiller, coroana copacilor de pe malul râului din Tiefurt unde s-a jucat pentru prima oară “Iphigenia” lui Goethe, precum şi bodega din scânduri din Laustadt unde au fost puse în scenă piesele Dioscurilor din Weimarul epocii de aur au însemnat mult mai mult clasicismului german ca teatrele pompoase ale plutocraţilor din Hamburg în care criticul a fost un Lessing sau “Königlisches Schauspielhaus” din Berlin unde la ordinul lui Frederic cel Mare au fost la modă vodevilurile franţuzeşti şi aşa-zisele tragedii ale lui Voltaire. 

Pe mine deci nu mă cuprinde sentimentul bucuriei numai datorită faptului că astăzi deja avem un teatru – care trebuie să fie recunoscut de oricine – decorat cu bun gust, ci faptul că avem încă o instituţie culturală maghiară în ţară, că această instituţie a fost ridicată exclusiv naţiunii şi culturii maghiare, şi că în faţa oraşului şi a cetăţenilor săi, cînd marile jertfe erau de adus nu au plutit viziunea unor avantaje economice, ci scopurile şi misiunea deja enumerate ale teatrului şi ai actoriei. Deci oraşul a vrut să susţină aceste idealuri şi ca această nouă instituţie artistică să aibă un spirit corespunzător şi o conducere pe măsură. 

Îmi umple sufletul cu bucurie şi mândrie faptul că această instituţie culturală a fost ridicată din propria putere a oraşului meu, Oradea mea cea iubită, al cărui cetăţean mă consider încă  din frageda mea copilărie, în care m-au crescut maghiar, oraşul în care mi-am căpătat modesta mea cultură şi care nu-şi găseşte pereche prin toată ţara în privinţa patriotismului, a devotamentului şi a inteligenţei. Iar concetăţenii mei iubiţi şi-au ridicat teatru în cele mai grele condiţii materiale şi gândindu-se mai puţin la ziua de azi, decât la viitor pe care şi-au ţintit privirea în conştiinţa că prin jertfele şi sacrificiile lor au contribuit la dăinuirea culturii maghiare, iar prin aceasta şi a maghiarimii, a naţiunii maghiare şi la întărirea statului maghiar, iar, cu voia lui Dumnezeu, la eterna existenţă a acesteia.

În această stare de bucurie însufleţită îmi exprim mulţumirile către toţi cei care au contribuit neobosit la înfiinţarea instituţiei noastre culturale şi printre aceştia în primul rând către stimatul şi iubitul primar, precum şi consiliului oraşului care au realizat cu atâta determinare şi circumspecţie, “post tot discrimina rerum” dorinţa seculară vie şi continuu manifestată. Totodată îndrăznesc să iniţiez ca adunarea al onorabilului Comitet să stabilească importanţa acestei zile însemnate şi să păstreze pentru eternitate prin emiterea unui document festiv, ziua în care s-a deschis teatrul numit după Szigligeti Ede, marele fiu al oraşului, prin aceasta contribuind la cultivarea idealului naţional maghiar, la promovarea culturii generale şi la exprimarea sentimentului de bucurie pentru înfiinţarea unui institut cultural dedicat cultivării limbii şi literaturii naţionale maghiare. 

Notat şi publicat de

Lukács Ödön

Scris de către: Kiss L.

Flavius Bunoiu

Cate putin din toate. Gasesti prin trecutul meu posturi de radio, televiziune, un pic de media tiparita si cultura, branding, copywriting si relatii publice.

CITESTE SI ALTE ARTICOLE

LASA UN COMENTARIU

Flavius Bunoiu

Flavius Bunoiu

Blog mi-am facut (in 2007) la insistentele unui prieten si l-am pastrat de curiozitate si din atasamentul cu care pastrez orice alte lucruri care imi umplu inutil sertarele. Imi place sa povestesc si sa fac oamenii sa rada. Mi-am pus problema, la un moment dat, daca trebuie sa il sterg sau nu. Am ajuns la concluzia ca, asa cum este, cu bune si cu rele, este evolutia (sau involutia) mea. Lucrurile scrise aici sunt pareri personale.

Urmareste-ma:

Cele mai citite

VOI LUATI AUTOSTOPISTI?

3 octombrie 2013

AVEREA MEA CUI RAMANE?

19 iunie 2012

NICOLAE BOLCAS

15 martie 2017

PPx