AM FOST INSCAUNAT

Ca tot nu am cum sa scap, in seara asta, de celebra si mult-vizionata emisiune “Romanii au talent” am zis sa imi scot si eu in fata partea aceasta de multi-talent: faptul ca pot vorbi si calca lumea pe nervi, in acelasi timp. Deci, daca stau bine sa ma gandesc si sa ma caracterizez, ajung la concluzia ca sunt ca berea neagra: ori iti place, ori nu! Nu e cale de mijloc, de genul: consum cand si cand.
Nu stiu cum sau ce fac dar, unele persoane, cand ajung in preajma mea…se irita instant. It’s a gift! Ceea ce nu e rau, tot timpul, chestia asta ma tine departe de unele persoane pentru ca, de cele mai multe ori, sentimentul este reciproc. E drept, si mie imi sare tandara de la te miri ce. Dar, de cele mai multe ori, mai sunt si gresit inteles, naiba stie de ce. Uneori imi fac “prieteni” fara voia mea. Acum, stiind cele de mai sus, am pentru voi o poveste scurta si tare amuzanta. Pe mine, cel putin, m-a amuzat.

Deci, in urma cu ceva ani, am ajuns directorul unei institutii, am fost „inscaunat”. Si am mostenit-o cu angajati, cu pre-avizati, inventar si toate cele. Si am primit si birou, intr-o stare deplorabila. Acum nu stau sa descriu toata cladirea, e suficient sa spun ca imi ploua pe birou, prin tavan, ca sa va faceti o imagine de ansamblu. Pai si n-am avut ce face si m-am apucat de treaba. Intre timp, mai primeam oameni in biroul respectiv, desfasuram o activitate aproape normala. Printre oamenii astia, am primit si o tanara duduie. Cu care nu m-am inteles din prima clipa. Deci nicicum. Parca vorbeam limbi straine. Bine, intr-o oarecare masura, asa si era! Pai si ne-am certat noi ceva vreme, ca tot trebuia sa mai lucram, din cand in cand, impreuna. Intotdeauna m-am intrebat ce-o avea cu mine, ca eu n-am pornit jihadul cu ea, ci ea cu mine. Iar daca imi declari razboi, sa nu te astepti sa iti intorc si celalalt obraz. Dupa ceva vreme, intr-o oaresice conjunctura, mi-a parvenit si raspunsul: duduia era suparata pe mine si nu ma putea ierta pentru ca, atentie, atunci cand am primit-o in biroul meu ponosit, ea a fost nevoita sa stea pe un scaun umil de lemn (tapisat, ce-i drept) iar eu m-am “lafait” in ditamai scaunul directorial din piele care contrasta flagrant cu restul cladirii!!! Ca, zice ea, asta a fost prima mea grija, sa imi comand un scaun de piele, sa cheltui banii institutiei pentru confortul meu personal iar asta spune despre mine ca sunt arogant si ca nu am respectat-o. Sincer, aproape am ras cu lacrimi cand am auzit chestiunile astea. Iarasi sunt gresit inteles, mnoah!

Da, am scaun directorial din piele dar e al meu, l-am adus de acasa. Sau, ma rog, din fostul birou al firmei mele. Ca am zis ca, daca tot il am, ce naiba oi face cu el acasa si ce rost ar avea sa cumpar unul la servici cand il am pe asta. Iar referitor la scaunele “musafirilor”: nu m-am gandit niciodata ca cineva s-ar simti jignit sau nerespectat pentru ca alea nu sunt de piele si moderne. Sincer, in viata mea nu m-am gandit la mobilierul cuiva din birou si n-am stat sa apreciez daca m-a primit pe o lavita de lemn sau in fotoliu cu masaj. E doar un scaun, bata-l saracia!!