I LOVE TO BLOG

In ultima vreme, fara sa vreau, am testat o teorie; si anume aceea cum ca, vrei, nu vrei, pana la urma vei primi un raspuns la intrebarile care te framanta. Ma rog, e un fel de teorie, inca mai lucrez la ea, mai trebuie slefuita, pe ici, pe colo, prin partile ei moi argumentative si esentiale. Si mai are si dezavantajul ca necesita timp, e pentru aia molcomi si blajini, de traiesc sute de ani ca nu ii afecteaza nimic si nimeni pe lumea asta (stiu eu “fro” doi-trei).

Pai sa va zic despre speta mea si, totodata, studiul meu de caz.
“Carevasazica” ma gandeam eu in ultima vreme ca, poate, nu ar fi asa o pierdere si o risipire de talent nativ daca as renunta la blog-ul pe care, taras-grapis, il pastoresc de ceva vreme incoace, “since” 2007. Ca, sa fim realisti, il folosesc la anuntatul si nararea de chestiuni si evenimente, nu fac bani din el, mai distrez cativa prieteni si, ocazional, livrez cate un “bitch slap” justificat, zic eu. Deci…mare “chichirez” nu fac din business-ul asta. A…sa nu uit, scriu cand si cum ma apuca, nu ma inscriu in “normele” sacre ale blogosferei, nu “livrez” din ala, cum ceapa lui ii zice, ma…ah, da,: ”continut relevant si constant”.

Pai ma gandeam eu la toate astea si nu eram hotarat ce si cum sa fac. Bine, nu ma gandeam la toate acestea in acelasi moment, sa fim seriosi! Si nicicum nu am ajuns la o concluzie. Pana aseara. Cand, fara niciun avertisment, blog-ul meu a suferit o…chestie din aia tehnica, a disparut cu totul, au disparut postarile, categoriile, paginile, tot, tot…prapad, ca dupa mineriade (dar fara spectrul lui Iliescu). Si-am pierdut vreo doua ceasuri cu chestiunea asta, tehnica, la care eu ma pricep asa cum se pricepe o femeie la tinut secrete, adicatelea deloc. Am pierdut ore in sensul ca am asteptat sa imi raspunda careva la mail-ul de ajutor. Noroc ca am hosting la prieteni care se trezesc la ora la care ma culc eu asa ca s-a rezolvat “horoarea” in “no time” ca cica backup si alea, alea, stiti voi mai bine.

Nimic interesant in toate astea daaaar revin la teoria mea cu raspunsurile care iti vin pe parcurs: ideea ca as fi putut pierde tot ce am scris pe blog nu a fost deloc una placuta. Ca sic and as fi pierdut un prieten drag. Sau o bricheta de metal (va explic alta data). Mi-am dat seama ca m-am atasat oarecum de modalitatea asta de comunicare, de comentatori, de reactiile unora si altora, de scris, de senzatia de satisfactie pe care o am cand apas “publish”, de amintiri legate de postari si alte cele. Cum ar zice colega mea de emisiune: “ce, ce, ce??! Astea-s amintirile mele!” Ca am scris, nu mult dar am scris, si cand am fost fericit, si cand am fost trist, si la bine dar si la rau. Asa ca, deocamdata nu as putea renunta la toate astea iar raspunsul la intrebarile mele a venit: I love to blog, ma! Nu renunt!