UN CAINE SUPARAT

Vecinul avea un caine. Nu stiu cum il chema; nici pe el, nici pe caine. Si mirosea; cainele, adicatelea, nu vecinul. Da’ mirosea intr-un hal fara de hal asa incat ma uitam cateodata la el sa vad daca mai misca. Toata existenta si-o ducea intr-un tarc de 6 metri patrati unde facea de toate. De aici si duhoarea, nu mai insist. Va dati seama ca nu era zi in care sa nu ma gandesc cum ar fi sa dispara dihania de langa usa mea.
Si, intr-o buna zi (ca de aia vorbim la trecut), cainele a disparut. M-am inchinat crestineste, cu limba in gura, si am rasuflat usurat, dupa ce anterior inspirasem adanc, sanatos, pentru prima data de cand treceam fara sa lacrimez, pe langa cusca cainelui. Asta a fost acum o saptamana. Ies, in seara asta, dupa o pita si ma intalnesc cu vecinul, destul de “parfumat”. Logic, il salut, ca doar nu poti trece pe langa el ca pe langa pietroi.

-Buna seara, vecine!

-Eh, buna pa naiba, raspunde el oftand cu obida in timp ce mesterea ceva la cusca, buna ar fi ea numa’ uite ca nu e!

-Da’ ce-i baiu’, zic eu, constient ca sunt imbracat subtire, cat sa fug numai peste drum, la magazin si ca o astfel de intrebare poate naste o discutie prea lunga.

-Ete, mi-o disparut canele si e o saptamana de cand astept sa vina inapoi, spune el pe nerasuflate, bucuros ca are cui sa-si verse nacazul!

-Da’ cum saracie o iesit, ca nu vad vreo gaura in gard, ma mir eu sincer si cu oarecare bucurie ascunsa in glas.

-D’apoi numa’ ceva mana criminala putea fi ca altfel nu vad cum avea sa plece ca doara nu e om sa puna mana, sa daschida poarta si sa iasa afara, nu?!

-Nu se poate, vecine, cum adica…??! Mana criminala, la noi in curte??? Cin’ sa fie, arunc eu, vadit ingrijorat de aceasta posibilitate.

-Nush da’ nu mai pot de dorul lui! Ca am fost si la doamna aia, pisiholog de la dogs, nush cum ii zacie…

-Psiholog, de la SOS Dogs, de la centru ala de catei, completez eu. Si ce-o zis?

-Zacie cata minie “l-ati suparat cu ceva?” Auzi, tu?? Cum, doamna, eu ??! Pe cane?? D’apoi cum pustie sa supar eu, doamna draga, canele? Zacie ea “sigur l-ati suparat cu ceva si d-aia o plecat”!

-Pai si cum e, vecine, l-ai suparat sau nu, intreb eu muscandu-ma de buza de jos ca sa nu izbucnesc in ras…

-Apoi, zice el punand resemnat capul in pamant, ce-i drept ii drept, am cam strigat eu pe el intr-o sara! Si apoi se justifica repede:  d’apoi nu asa rau cat sa plece; dara nu ma stie el pe mine cand beau cate-o bere??? Apropo, nu bei o bere cu minie??

Eu am simtit ca ma umfla rasul si ca nu mai rezist mult fara sa explodez asa ca i-am zis ca trebuie sa plec, nu de alta dar observasem intre timp ce mesterea omu’ si mi-am dat seama ca minunea mea, ca orice minune, durase numa’ 7 zile: din pacate, de cusca veche e agatat acum cu lant un “cane nou-nout” cum zice ardeleanul cand vede un caine alb pe strada asa ca, probabil, problema mirosului va persista! Asta pana cand se supara si catelul asta si isi ia lumea in cap! De la o bere!