FREQUENCY – DAY 3

Ziua a treia si ultima…fuse si se duse! Dar nu oricum. Abia m-am trezit, mi-am injectat un litru de cafea cu nume nemtesc, mi-am aprins o tigara si ma gandesc la ce a fost. A fost mai mult decat as fi crezut. Friendly Fires au fost cool, tipul ala si-a dat interesul bine de tot, un fel de Shakira masculina, nerd in felul lui de dans dar cool. La Kiss Of Life a cantat toata lumea. Apoi a venit Carl Barat care a cam dezamagit si s-a vazut asta si in reactia publicului, era mult mai bine daca ma duceam la cealalta scena sa vad The Ting Tings desi zicea cineva ca fetele, live, sunt cam pe niciunde. Omu’din greseli invata. Sau nu. Dupa pauza au aparut Stereo MC’s si, in prima faza, am zis ca tipul ar trebui sa „mearga” in pensie. Dupa Connected mi-am dat seama ca gresesc si show-ul a crescut exploziv. Au ajutat si cele doua backing vocals, negrese si dansatoare (probabil o solutie de criza). Oricum, omul isi merita re(numele) si banii. Si apoi, dupa pauza, doamnelor si domnilor…The Chemical Brothers: stati sa imi maai aprind o tigara, sa mai beau o gura de cafea si sa ma gandesc la o metafora ca sa descriu ce a fost…

Gata, am revenit: a fost demential!!! Da, cu 3 semne de exclamare. Am vazut multe concerte pana acum dar asta mi-a depasit asteptarile. Oamenii au montat, in timp record, sute de lumini, lasere, smog machines si alte gadgeturi. In spatele pupitrului de mixaj…cel mai mare ecran cu led-uri vazut vreodata, practic tot spatele scenei a devenit ecran, cam 600 de metri patrati. Combinati asta cu laser, fum, muzica si un show inteligent care le-a coordonat pe toate. Nu m-am putut misca nici macar o secunda de la locul meu si am regretat ca nu am adus cu mine o „scula”mai performanta pentru inregistrari. „Smartfonul”a facut el ce a putut dar e greu sa filmezi cu asa ceva cand iti bat in ochi sute de miii de wati de laser si lumina. O sa pun cateva clipuri ca sa vedeti despre ce vorbesc. Bine, la impresia generala cred ca au contribuit si cei doi care stateau langa mine si care, cred, fumau ceva iarba” de nu stiam daca vine fumul de pe scena sau de la ei. Sa vezi 15 000 de oameni dansand si urland pe muzica aia…e ceva ce nu poti aprecia decat traind momentul pe propria piele, piele de pe care ti se ridica tot parul (daca il ai si daca esti „into this music”).
La final, m-am mutat cateva minute si la Foo Fighters dar, cunoscatorii, au spus ca a fost un show slab si ca nu a meritat. Eu m-am multumit sa admir scena de la departare pentru ca eram inca fascinat de fratii chimici. Ideea este ca pana si punkerii se mutau catre show-ul Chemical Brothers caci asa ceva nu s-a mai vazut. Sau eu, pacatosul de mine, nu am vazut.

Ma opresc aici ca sunt inca dispus sa vorbesc in metafore si poate gresesc dat fiind faptul ca, dupa 1500 de kilometri, sunt inca fascinat de ce am vazut. Fascinat si necajit ca, dupa prima groapa in care am dat, dupa vama, mi-am adus aminte unde m-am intors. Zilele astea mai scriu un post cu concluzii despre Frequency. Pana acum am avut doar impresii.

Cateva poze din ultima zi.